Asta-i Felicie! by Georges Simenon

Author:Georges Simenon
Language: eng
Format: mobi
Publisher: Harq al-Ada
Published: 2011-02-16T23:00:00+00:00

Capitolul 5

Clientul nr.13

În dimineaţa aceea, Maigret era mai răbdător ca niciodată. Şi totuşi!... Nu o putuse împiedica pe Felicie să-şi pună hainele de doliu, cu o pălărie plată ridicolă şi voalul de crep de care se folosea ca de o draperie antică. Cu ce-şi dăduse pe faţă? O făcuse ca să-şi ascundă vânătăile? întrebarea era îndreptăţită, ştiind că avea o înclinaţie deosebită pentru punerile în scenă. Oricum, era albă la faţă ca hârtia, după ce se dăduse cu cremă şi pudră ca un clovn. În trenul care îi ducea la Paris, stătea nemişcată, ţeapănă, cu privirea întristată pierdută în depărtare. Se simţea că voia ca cei din jur să-şi zică: „Doamne! Cât de mult suferă!... Şi cum se stăpâneşte!... E o adevărată statuie a durerii, o adevărată Mater Dolorosa..."

Dar Maigret nu zâmbi nici măcar o dată. Când Felicie vru să intre într-un magazin de trufandale, pe strada Faubourg-Saint-Honore, el îi murmură încetişor:

— Nu cred că poate mânca ceva, drăguţă!

Chiar nu înţelegea? Ba da, înţelegea, aşa că îi dădu pace, pentru că ea se încăpăţâna şi vru să cumpere cei mai frumoşi struguri de Spania, portocale şi o sticlă de şampanie. Ţinu neapărat să se încarce cu flori, un buchet enorm de liliac alb, ducând singură tot ce cumpărase, fără să-şi piardă expresia tragică şi absentă.

Maigret o urmă, resemnat, ca un tătic indulgent. Şi i se luă o piatră de pe inimă când văzu că nu era ora de vizită la Beaujon, căci, aşa cum era, Felicie ar fi făcut senzaţie. Obţinu totuşi de la medicul de gardă permisiunea ca Felicie să arunce o privire în camera unde Jacques Petillon era izolat, la capătul unui culoar lung dat cu ripolin, plin de mirosuri fade, cu uşi deschise prin care puteai descoperi paturi, feţe mohorâte, mult alb, prea mult alb, care devenea aici culoarea suferinţei.

Aşteptară destul de mult, şi ea rămase în picioare, ţinând toate pachetele. În sfârşit, se apropie de ei o infirmieră, care avu o mică tresărire.

— Daţi-mi mie toate astea... Le voi da unui copil... Ssst... Să nu vorbiţi... Să nu faceţi zgomot...

Întredeschise puţin o uşă şi îi dădu voie doar lui Felicie să arunce o privire în cămăruţa învăluită în penumbră unde Petillon stătea nemişcat ca un mort.

După ce uşa se închise, Felicie găsi de cuviinţă să spună:

— Îl veţi salva, nu-i aşa?... Vă implor, faceţi tot ce se poate ca să-l salvaţi...

— Dar, domnişoară...

— Fără nici o reţinere... Uitaţi...

Maigret nu râse, nu zâmbi văzând-o cum scotea din poşetă o bancnotă de o mie de franci, împăturită de câteva ori, şi o întindea infirmierei.

— Dacă e nevoie de bani, orice sumă...

Maigret nu mai râdea acum de ea, deşi niciodată nu fusese atât de ridicolă. Mai mult decât atât, pe când străbăteau din nou culoarul, iar voalul ei negru plutea fastuos, un copil apăru în calea ei, iar Felicie se aplecă şi vru să-l sărute pe micul bolnav.

— ...Bietul micuţ! zise ea, oftând.

Oare nu suntem mai sensibili la durerile altora atunci când noi înşine suferim? La câţiva paşi de

Download

Copyright Disclaimer:
This site does not store any files on its server. We only index and link to content provided by other sites. Please contact the content providers to delete copyright contents if any and email us, we'll remove relevant links or contents immediately.